One love, one heart....

Cine ma cunoaste, stie despre mine ca singura mea iubire eterna este Arsenal. Nu a fost o iubire la prima vedere. Trecusem prin etapele iubirii "imaginare", adunand experienta pe seama acestora . In momentul cand am vazut-o, mi-a placut, mi-a captat atentia. Ea este Arsenal!
Pe cand eram un junior si pe plan scolar, preferata mea era Manchester United. Era singura echipa de care auzisem. Nu cunosteam nici un jucator, dar era preferata. Daaa, eram cel mai infocat fan al lor... A urmat era Real Madrid. Nu cred ca exista vreun baiat, care in copilarie sa nu fi tinut cu echipa regala. Atunci simteam ca am gasit perechea inimii mele fotbaliste. Era plina de vedete, mi se prelingeau lacrimile de bucurie la fiecare meci castigat. Daaar insfarsit mi se terminase copilaria, cand venise Campionatul Mondial din '98.
Atunci viata mea sufleto-fotbalistica luase o intorsatura cutremuratoare. Eram cu ochii pe televizor, vazusem fiecare meci, fiecare talk-show, fiecare reluare. Eram profesionist. Cunosteam fiecare jucator, postul lui, golurile marcate, pasele de gol, cartonase...TOT! Trecusera meciurile din grupa. Optimi. Sferturi. Semifinale. FINALA! Dupa meciurile din grupa incepusem sa-mi aleg favoritele. Favoritele din punctul meu de vedere. Una dintre ele era Brazilia, echipa cu cele mai multe trofee mondiale. Meritau. Anglia. Italia. Franta. Croatia. Aceste echipe bateau la poarta sufletului meu. Cele mai bune echipe pareau a fi Brazilia si Franta. Diferenta dintre ele, era ca Brazilia castiga destul de lejer, chiar daca nu avea mari jucatori in defensiva, iar Franta castiga unele meciuri in ultimele ticaituri, al ceasului de pe stadionul organizator. Aceasta vointa de a castiga, luptand pana in ultimele clipe, s-a strecurat prin poarta adamantizata a inimii mele. A ajuns in sala de asteptare, pe centura coronariana, vrand sa intre in circuitul sanguin...dar NU! Nu puteam sa fac o alegere pripita...nu. Asteptam finalul. Finala. Vreau sa vad cine se lupta mai cu indirjire pentru Cupa Mondiala, pt cupa inimii mele...
12 iulie 1998. Marea favorita, Brazilia, urma sa intalnească tara gazda, Franta. Marea vedeta a Braziliei, Luis Nazario de Lima   Ronaldo, avusese o criza inaintea finalei si din cauza aceasta a fost scos din primul 11 de catre antrenor, insa la insistentele coechipierilor si a sponsorului, Nike, acesta a fost reintrodus in echipa mare. A fost o mutare gresita, deoarece Ronny era doar un spectator. Insa Zinedine Zidane a devenit omul meciului, omul finalei, dand doua goluri cu capul, Mod in care marca foarte rar goluri. La final cupa in forma de doua maini ce tin globul pamantesc era in mainile cocosilor galici. Au gasit cheia spre inima mea, si modul in care au castigat acest turneu, le-a garantat statornicia mea. Din acel moment echipa nationala favorita era FRANTA.
Trebuia sa-mi aleg o echipa de club. Real era una dintre candidate, deoarece Zizou, plecase la ei pe o suma record. Pe timpul CM, observasem un jucator tanar, dornic de joc, caruia mingea i se lipea de picioare. Un jucator care era ca si un caine tragator de sanie ajuns in zapada cristalina. Era sosia mea. Simteam cum se bucura dand in chestia aceea rotunda cu buline negre, dupa care fug 20 de persoane. Thierry Henry. Un jucator tanar, care dupa trofeul castigat ajunge in serie A la Juve. Asa ca ma axam pe vizionarea meciurilor lui Real si Juve. Ambele echipe jucau bine, dar nu atat de atragator. Henry nu se simtea in largul sau chiar daca prietenul sau David Trezeguet era alaturi de el.
Fostul sau antrenor de la AS Monaco isi facuse transferul la Arsenal Londra. Cunoscandu-l pe tanarul parizian, l-a chemat la echipa tunarilor. In concluzie m-am reaxat pe meciurile echipei londoneze. Mi-a placut ce am vazut. Echipa plina cu tineri, care se acomodeaza la tactica antrenorului si la stilul veteranilor. Parca ar fi fost o imagine artistica pictata prin sport, ii puteai asemana cu ratustele din Central Park a'la Cluj, cum cei mici se grabesc dupa mama grabnica. Aceasta vointa a jucatorilor ma captat. Mi-am dat seama ca Realu' ma durea in cot. Arsenal era in centrul atentiei...si a si ramas. Era echipa alaturi de care plangeam daca pierdea, si strigam de bucurie de castiga.
Amala!
Arsenal London amala!
E' una gioia infinita
che dura una vita
Arsenal London amala!
De atunci incercam sa vad fiecare meci de-al lor. Eram dezamagit cand Robert Pires si Freddie Ljungberg au plecat, dar mai ales in momentul in care idolul de-o viata Thierry Henry a parasit clubul pentru a pleca la Barça... Aveam un gol in suflet. Unul imens. Ura. Da, ura crestea, atingand apogeul. Inchideam televizorul cand vedeam ca joaca echipa catalana, ii detestam. Pe Henry nu-l uram, nu. Doar... eram suparat pe el. De ce ne-a parasit? Pentru bani? Pentru faima? DE CE??? Dupa un timp indelungat m-am linistit... Am acceptat situatia... Incet-incet o lumina apare in viata mea, o mica speranta...tineretul. Cesc, van Persie, Walcott, etc.
Din pacate aceasta vara, e destul de instabila. Fabregas vrea sa plece la Barça (daca o face o sa urasc echipa aceea din tot sufletul!), Arshavin este dorit de Galata, van Persie nu mai suporta sa fie tunar, Nasri vrea sa plece la o echipa adunatoare de trofee... Insa vine Gervinho!.. dar cantarul ramane la fel de dezechilibrat. Era non-cupa se prelungeste. Momentele de bucurie vor fi mai putine, insa le vom trai cu aceeasi intensitate, ca in momentele de glorie. Meciurile jucate cu bucuria de a fi pe teren, imi vor capta atentia in continuare. ARSENAL, I'll always love ya!
Pentru incheiere un cantec Nord-Londonez: Good old Arsenal - unica grande amore...